Arhitectura ecologica dezvolta doua directii majore: High Tech si Low Tech.
Totusi, utilizarea tehnologiilor avansate de catre arhitectura internationala pentru a realiza durabilitatea, nu este intotdeauna convingatoare – mai ales in ceea ce priveste controlul asupra temperaturii pe timp de vara, si reducerea consumului de energie pe timp de iarna.
Directia low-tech
La inceputul anilor 1970, in urma primei crize de petrol, s-au propus anumite alternative ecologice de catre un numar de idealisti, in special in ceea ce priveste locuintele si cladirile culturale sau de invatamant, la scara mica. Odata cu miscarile anti-autoritariste din luna mai a anului 1968, unii arhitecti au respins rigiditatea si raceala modernismului si au incurajat construirea unor cladiri mai "prietenoase". Acest lucru constituie filosofia ce sta la baza elaborarii centrelor pentru tineri de catre Peter Hubner, langa Stuttgart. Acest proiect a utilizat lemnul, iluminare naturala si materiale usor de prelucrat.
In urmatorul deceniu arhitectii au inceput sa foloseasca si alte materiale naturale. Norvegianul Sverre Fehn, si parteneriatul francez Jourda & Perraudin, au elaborat proiecte folosind pamantul. Anumiti designeri au incorporat acoperisuri de iarba sau fatade din plante.
Totusi, cel mai de seama reprezentant al directiei Low-Tech este Paolo Soleri, un adept al lui Frank Lloyd Wright. Acesta, in cadrul orasului prototip Arcosanti din Arizona, pune in practica propriile concepte legate de "arcologie", adica arhitectura compatibila cu ecologia.
Low-tech-ul se refera in principal la folosirea metodelor si materialelor traditionale.
Creatiile low-tech, prin originalitate, ingeniozitate si creativitate, au gasit o metoda de design durabil fara a apela la sofisticatele tehnologii de ultima-ora.
Materialele folosite pot fi pamant compactat, baloti de paie, lemn, bambus si materiale reciclabile precum cauciucul, hartia, aluminiul si sticla.
Un articol de Reka Rozsnyai