Fata eclectica a Bucurestiului

Definirea stilului eclectic
Stilul eclectic apare in cea de-a doua jumatate a secolului al XIX-lea, in Franta. Daca primii treizeci de ani ai secolului al XIX-lea se situeaza in continuitatea arhitecturii neoclasice, inventata de iluminism, perioada 1830-1900 a elaborat un nou sistem artistic care va fi dus pana la ultima consecinta. Ideea conform careia aceasta epoca era incapabila sa-si creeze propriul stil in arhitectura, contrar tuturor epocilor trecute, s-a impus cu atata insistenta, incat a durat in timp dincolo de deznodamantul crizei, adica de momentul aparitiei unei noi modernitati fondata pe repudierea referintelor istoriste (momentul Art Nouveau).
Arhitectura eclectica presupune o preluare de elemente stilistic diferite iar apoi recompuse intr-o forma unica. Eclectismul urmarea sa aduca noutate prin compunerea de elemente clasice pe o baza noua si se baza pe o libertate totala. Apar noi programe arhitecturale ce se contureaza in jurul unor noi conceptii urbanistice.
Eclectismul pe teritoriul Romaniei
Unirea tarii Romanesti cu Moldova in anul 1859 si castigarea independentei tarii au creat conditii favorabile unei dezvoltari rapide a capitalismului, sporind totodata si ritmul activitatii constructiilor. In mai toate orasele tarii se ridica acum, alaturi de numeroase locuinte destinate reprezentantilor burgheziei, cladirile noilor institutii: banci, ministere, cazarmi, palate de justitie.
Paralel cu importul de capital strain si ca o reflectare a orientarii cosmopolite a claselor dominante, au fost preferate pentru solutionarea plasticii arhitecturale a noilor cladiri formele caracteristice eclectismului care domina in arhitectura Europei acelui timp, si in special cele caracteristice academismului de scoala franceza. De altfel, cei mai multi dintre arhitectii dupa planurile carora au fost construite aceste cladiri au fost ei insisi francezi sau romani educati in scoli franceze.
Semnificative pentru arhitectura eclectica sunt o serie de cladiri publice, precum partea veche a Bancii Nationale (1883-1885, avand ca arhitect pe Cassien Bernanrd), cladirea Ateneului Roman (1886-1888, arh. Albert Galleron), Palatul de Justitie (1890-1895, arh. A. Ballu, la interioare lucrand si I. Mincu), Institutul de Medicina si Farmacie (1900-1902, arh. Louis Blanc), Casa de Depuneri si Economii (1896-1900, arh. Paul Gottereau), Palatul Postelor (1900, arh. Alexandru Savulescu), Cercul Militar (inceputul sec. XX., arh. Dimitrie Maimarolu).
Pe langa acestea se construiesc in acelasi stil si multe case particulare, precum casa Asan si palatul Cantacuzino (ambele realizate de arh. I. D. Berindei), casa Monteoru si casa Vernescu (arh. Ion Mincu).
Astfel, capitala noului stat prinde contur si din punct de vedere arhitectural, iar aceasta latura este extrem de vizibila si in ziua de azi.