Dozarea raporturilor intre plinurile si golurile fatadelor cu scopul de a permite penetrarea controlata a luminii a constituit elementul generator de noi structuri si forme arhitecturale.
Lumina intervine ca un factor fundamental in proiectare, importanta ei fiind confirmata de studiul istoriei arhitecturii.
De la miscarea razelor solare in Pantheonul Roman pana la mulajele sculptate ale Alhambrei si de la stralucitoarele tigle ale moscheelor persane, la rafinatele paravane de marmura din India, poezia vizuala a luminii sugereaza ca mesterii acestor opere au redat o valoare inestimabila a ceva efemer, dincolo de spatiu.
Egiptul Antic
In Egiptul Antic, cultul soarelui si puterea luminii au inspirat proiectarea templelor si altor tipuri de constructii. Lumina reprezenta pentru egipteni trezirea la viata iar templele constituiau locuintele divinitatilor. Acestea erau organizate in functie de o axa de compozitie si contineau mai multe incaperi, trecerea facandu-se progresiv de la lumina la intuneric, urmarindu-se astfel localizarea sanctuarului prin penetrarea luminii, readucand divinitatea la viata. Astfel, lumina nu era reprezentata numai prin puterea sa ci era emanatia divina a soarelui. Egiptenii erau foarte constienti de modul de organizare al iluminatului interior in cladirile monumentale, creand axe de lumina. Acest lucru se facea prin directionarea razei de lumina pe statui, punctul central al constructiei, lasand restul incaperii in umbra, aceasta trecere facandu-se treptat pentru a sugera misterul rasaritului.
Grecia Antica
In Grecia Antica, tara mediteraneana in care lumina este insotita de o caldura sufocanta, deschiderile utilizate in acoperisurile templelor erau restranse, permitand patrunderea unei raze de lumina, cu scopul de scoate in evidenta statuia zeului caruia ii era inchinat monumentul. Sectiunea si modenatura antablamentului, forma coloanei pot fi atribuite in mare masura cunoasterii profunde a efectelor luminii.
Pantheonul Roman
Pantheonul Roman este un alt exemplu din Antichitate, acesta ilustrand faptul ca romanii au fost primii care au proiectat constient spatiile interioare, folosind lumina pentru a pune in valoare si pentru a articula spatiile. Ei au folosit lumina mai degraba intr-un scop bine stabilit, decat intr-un sens abstract sau metaforic, razele soarelui deplasandu-se prin spatii, scotand in evidenta figurile si statuile din interior.
Evul Mediu
In perioada Evului Mediu putem observa inca odata fascinatia luminii.
In bisericile bizantine lumina este amenajata in asa fel incat sa se infiltreze prin cupola, peretii laterali ramanand in penumbra. Un exemplu ilustrativ in acest sens il constituie cupola bisericii Sfanta Sofia care, datorita braului de lumina pe care se reazama in aparenta, da privitorului impresia ca pluteste deasupra uriasei nave centrale.
Pe de alta parte, in aria civilizatiei occidentale, in cadrul catedralelor gotice, ajustarea structurala a pietrariei era facuta in asa fel incat sa permita patrunderea in interior a unei cantitati cat mai ridicate de lumina naturala. Deschiderile, de cele mai multe ori prevazute cu vitralii adaugau o infatisare picturala prin transparenta insusirilor plastice ale arhitecturii interioare. Dematerializarea fiintei, prin reprezentarea in vitralii este un procedeu de maxim efect, lumina capatand astfel intelesuri mistice, poetice si emotionale.
Barocul
In cadrul barocului, simbolismul si metafora luminii si intunericului au constituit ideile-vehicul pentru expresia misterelor religiei si erau folosite pentru a inspira credinta. Arhitectura si arta baroca sunt caracterizate prin miscare, emotie, paroxism, irationalitate, spiritualitate, miscare atmosferica, toate fiind reprezentate printr-o maniera deosebita a folosirii luminii.
Neoclasicismul
O exemplificare a modului de folosire a luminii o gasim in perioada Neoclasica a secolului al XVIII-lea, atunci cand avea rolul de a clarifica formele geometrice si spatiile bazate pe dinamism si legile naturii.
Arhitectura moderna si contemporana
Rapida dezvoltare a surselor de lumina artificiala si a tehnicilor corespunzatoare folosirii lor, a dus in secolul XX la aparitia unui element nou, de o importanta uriasa pentru viata omului si implicit pentru arhitect si anume crearea conditiilor pentru continuarea activitatilor pe tot parcursul celor 24 de ore ale zilei.
Anii industrializarii, cu noile materiale pentru constructii - sticla, structuri metalice - si noua filozofie a societatii au schimbat modul in care arhitectii au ales sa exprime timpurile prin arhitectura. Evolutia peretilor din sticla si posibilitatea de a pune ferestre fara rama, permitand luminii sa intre cat mai mult posibil in spatiile interioare, au avut a avut un impact enorm asupra modului in care traim.
Fatadele de sticla diafana si ferestrele - filtre ale constructiilor lui Norman Foster, Richard Rogers si Peter Eiseman - reprezinta tehnicile cele mai recente de exploatare a luminii naturale. Ele, fie capteaza direct razele de soare si le filtreaza ca un perete cortina foarte evoluat, fie primesc indirect lumina diurna, deviind-o cu ajutorul colectoarelor solare si al reflectoarelor plasate in fata fatadei si dirijand-o apoi spre interior.
Un articol de Reka Rozsnyai